Nu mai are chef să-şi termine trilogia începută cu Dogville, continuată cu Manderlay şi lăsată în aşteptare cu Washington. S-a săturat şi de marile festivaluri, de Cannes – chit că-i datorează atât de mult – cu protocolul său, cu conferinţele sale de presă când toată lumea îl bate la cap; unde mai pui că trebuie să-şi închidă şi mobilul, cu mobilizatorul său semnal, Internaţionala. Nici să tot zgândăre America – precum în amintitele filme – nu-i mai dă inima ghes, aşa că danezul Lars von Trier a rămas acasă, să dea o privire roată şi să vadă dacă nu cumva s-ar putea distra cu un filmuleţ „nevinovat şi fără morală”, cum ne spune chiar el, în introducerea comediei Şeful şefilor (The Boss of It
All) cu faţa la cameră.
De fapt, ca să fim cinstiţi, a scăpat şi de grija acesteia din urmă, lăsând toată înregistrarea acţiunii pe seama unui sistem
experimental, Automavision: aparatul, programat la parametrii doriţi (lumină, cadraje, mai degrabă decadraje) îşi face treaba singur, fără intervenţia operatorului. Ca o maşină de spălat rufe sau vase, îi dai drumul şi poţi să ieşi pe uşă.
Procedeul, la mii de kilometri distanţă de cele o sută de aparate
cu care cineastul filma, la un moment dat, „Dansând cu întunericul”, ar fi o Dogmă regăsită şi revizuită, spre binele acestui film „de odihnă şi relaxare” în faţa căruia probabil că mulţi vor constata, precum contemporanii Gretei Garbo în rolul Ninocikăi, „uite că ştie să râdă”! Da, Lars von Trier ştie să ne facă să râdem, având aerul că nu se străduieşte câtuşi de puţin. La urma urmei ce mare lucru să vezi o mână de oameni care, într-o bună zi, îşi cunosc, în sfârşit, şeful suprem, „şeful şefilor”, până atunci doar un nume din umbră, fără chip. Când managerul care îi manipula, adevăratul, nemărturisit patron, vrea să vândă compania
, va fi nevoit să scoată din pămînt, din piatră seacă, un şef. Soluţia cea mai la îndemână: tocmirea unui actor fără angajament.
Team-building şi outsourcing
Şomer, şomer, dar omul este obişnuit, prin natura profesiei, să analizeze rolul, să-l compare cu altele, aşa se face că, într-o discuţie despre marketing
, sunt introduse trimiteri la teatrul nordic, la Ibsen şi Strindberg, cu efecte comice devastatoare.
Şeful fictiv (Jens Albinus), ageamiu în ale afacerilor, incapabil să răspundă decât printr-un „da” bun la toate, stârneşte panica unora doar prin simpla sa apariţie (îmbrăcăminte de stradă, cămaşă atârnând de sub pulovăr, numai a boss nu aduce), altora nedumerire. Ca să nu mai punem la socoteală şi încurcăturile amoroase. Nu revoluţionează von Trier comedia, dar nici nu a pierdut vremea degeaba. Unele întorsături, intrarea „în rol” a binevoitorului impostor sunt de tot hazul. Cât despre „inocenţa” şi lipsa unei morale a filmului, să fim serioşi. Concepte fără de care s-ar zice că nu putem trăi în epoca IT, „team-building”, „outsourcing” etc sunt aruncate în derizoriu. „Dacă nu v-a plăcut – ne consolează autorul în final, cu obişnuita-i amabilitate scrâşnitoare – aveţi ceea ce aţi meritat”. Problema este că ne-a plăcut. Pentru că meritam.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu